Mihai Lukács & Bogdan Popa
“Bani gheață”, 2021, instalație
TIMPURI NOI: Xenogeneze ale SF-lui
Rezidența BRD Scena9, 1 octombrie – 21 noiembrie 2021
Str. I.L.Caragiale 32, București
Timpuri Noi, aterizarea
PORTAL 05 „It is the business of the future to be dangerous”
O legendă urbană de prin anii 1990 amintește de niște muncitori români cazați într-un motel din Germania care ar fi păcălit sistemul de încălzire pe bază de fise. Cumpărai un token, îl băgai în aparat și primeai căldură în cameră. Migranții noștri economici din poveste aveau căldură constant și nu cumpărau niciodată tokenurile de la recepție. Metoda s-ar fi răspândit rapid în grupurile de români din Germania. HoReCa germană nu mai înțelegea nimic, investigau dar nu găseau tokenurile presupus false cu care se încălzeau esticii. Până când, pentru o cină copioasă și un aranjament să stea pe gratis (cu căldura inclusă), unul dintre ei a dezvăluit secretul. Tokenul respectiv se potrivea perfect într-un capac de pepsi. Se colectau capace de pepsi, se umpleau cu apă, se puneau la congelator iar fisele de gheață se introduceau în aparat. Rămânea dovada doar o mică baltă care se usca destul de repede de la căldură.
Această viziune asupra monedei de schimb poate oferi o înțelegere mai vastă asupra viitorului banilor, a volatilității și într-un final, a evaporării lor.
Timpul profitului, secretul banilor de gheață
Lipsurile materiale cele mai concrete (hrană, locuință, îmbrăcăminte, utilități de bază) sunt în continuare percepute ca rezultat al absenței banilor concreți, singurii capabili să acopere aceste nevoi. Munca prestată nu devine monedă care să se întoarcă pentru bunăstarea “uvrierului” ci profit ce va fi cheltuit pentru plăceri frivole de „cei ce au tot, și pământ, și capital, și drepturi de stat” (Bălcescu 1850). Sau spus mai plastic, într-o doină de jale: „Ce folos de munca mea, / Intră-n punga altuia! / La boier, la cămătari, / La hoții de cârciumari” (O comoară 1976: 9). Dar banii nu sunt în sine ceea ce trebuie să dobândești, pentru că ei sunt legați de o serie de elemente care nu sunt atât de vizibile.
Banii sunt văzuți în forma lor vulgarizată ca fiind materiali, legați de aur, argint sau de o hârtie specială, și, din acest motiv, având o existență independentă de lumea din jur. Dar povestea banilor gheață ne arată că ei sunt legați de o altă entitate care îi face puternici, și anume un timp al materializării lor. Patronilor motelurilor germane le-a luat timp să înțeleagă că acei bănuți de gheață care imitau formal bucățelele de tablă sunt de fapt tokenurile de valoare pe care le foloseau ei. Pentru ca banii gheață să devină nevaloroși, a trecut un timp în care ei și-au pierdut valoarea. Altfel, banii gheață ar funcționa la nesfârșit (așa cum s-a întâmplat cu banii speculațiilor financiare până la criza din 2008) dacă ei nu sunt legați de un timp al materializării lor în lumea capitalului.
Timpul capitalist, al creditului și al investiției, nu este doar un adjunct al banilor ci poate chiar secretul lor. În Occident, el se bazează pe mai multe descoperiri din lumea orașelor italienești, cele care anticipează lumea europeană de astăzi: emiterea monedelor făcute din aur, inventarea cecului ca metodă de plată, și sistemul contabilității în dublă partidă, sau double entry-ul (în care valoarea comerțului este dată de credit, și nu neapărat de suma de bani actuală pe care o are un comerciant). În urma dezvoltării orașelor italiene, Europa s-a născut ca un proiect din goana după producția și marfa just-in-time, care vrea să anihileze timpul. Creditul, distanța temporală între o sumă de bani și o alta din viitor, stă la baza industriei băncilor și a utilizării banilor, care devin simple anexe în mecanismul de crearea a viitorului pe baza de profit. Banii nu mai sunt în sine ce trebuie să ai ai, ci capacitatea magică de a anihila timpul, de a transforma, cum spune și Marx, toate defectele mele în contrariul lor.
Banii par mai degrabă un instrument mai vizibil al preluării lumii de capitalism, spre deosebire de toate operațiunile bancare care par misterioase și de neînțeles. De aici, poate, și atenția publică față de ei, disperarea noastră de a-i avea în cont, eternele discuții despre PIB și creștere economică, în fața cărora nu le poți opune direct decât lipsa vizibilă a banilor. Banii trebuie priviți ca aparenți, și da, atât de importanți, dar nu fără a lua în considerare că ei sunt goi, calpi, în lipsa timpul care îi face importanți. Iar timpul care le dă valoare are o istorie, și ea nu se mișcă în permanență către multiplicarea lor. Ea depinde de locuri urbane, capitale, care îi fac valoroși, așa cum ne spune Braudel despre Veneția, Anvers, Amsterdam și Londra, și orașe care pot să decadă sau să își piardă din valoarea lor financiară.
Altfel spus, zgomotul pickhammerului pe care îl auzi de dimineață când te trezești este sunetul actualizării banilor, și el se aude acolo unde chiriile devin prea mari, adică în București, Cluj, Timișoara și Iași. Însă istoria pickhammerului, care pare eternă pentru tine, care parcă îți răsună în creier și acum, când citești textul de față, nu e eternă. Și banii de gheață poate nu îți arată o istorie din trecut, ci dimpotrivă, chiar viitorul banilor tăi.
Banii teatrali
Lucrarea noastră este o butaforie, un efect teatral, la fel ca lucrarea muncitorilor români din motelul german. Dar departe de a fi inocentă, teatralitatea este sursa istorică și politică a unor fenomene de amploare. Și de la bun început a fost vorba despre bani. Concret, în Manuscrisele economico-filozofice(1844) Marx îl citează extins pe Shakespeare, dar într-un mod foarte precis: Scena 3, Actul IV, din Timon din Atena, cunoscută în mediul teatral ca „scena banilor”. În lectura piesei, tânărul Marx ne spune că dramaturgul englez a înțeles ceva fundamental: „Shakespeare explică excelent esenţa banilor”’.
Iată secretul banilor: banii au capacitatea de a cumpăra orice, au proprietatea care îi face capabili să aproprieze toate obiectele. Banii sunt scamatorie și efect de iluzie, conțin o anumită butaforie prin care fac ceea ce e real să pară ireal și viceversa. Magia lor este la baza atât a proprietății private, cât și a lumii în care trăim cu obiectele ei (atât cu lucrurile care ne fac plăcere cât și cele care sunt produsul activităților noastre, cum ne spune Marx în Manuscrise). Banii sunt de fapt o bază a ceea se va numi fetișismul mărfurilor, adică faptul că mărfurile din jurul nostru vor stabili o relație independentă între ele, dincolo de munca reală a oamenilor. Banii sunt cei care vor duce la transformarea lumii din jur în lumea capitalistă a proprietății private, dar sunt și baza prin care pasiunile oamenilor iau formă și se actualizează în lume. Din Manuscrise, Marx atrage atenția că: „abia prin dezvoltarea industriei, adică prin intermediul proprietăţii private, esenţa ontologică a pasiunii umane se constituie atît în totalitatea, cît şi în omenescul ei.”
Peste doar patru ani Marx va scrie celebrul Manifest, care păstrează atmosfera shakespeareană în care descoperirea secretului banilor ne face să înțelegem posibilitatea anulării lor. Banii dispar atunci când comunismul se materializează, expresia pozitivă a suprimării proprietății private. Dar chiar și comunismul are nevoie de anumite scene pentru a-și face apariția, și ele apar mai devreme, în momentul Manuscriselor. Mai întâi, scena de început ar fi a radicalismului de stânga în care negația absolută a proprietății private duce la o comunitate fără proprietate, o comunizare a femeilor, de pildă, care nu face decât să întărească puterea privatului și a banilor. După comunismul rudimentar, avem a doua scenă a comunismului care a abolit statul, care vrea să se întoarcă la o esență umană neînstrăinată. A treia scenă este una în care comunismul înseamnă că simțurile nu mai sunt dominate de proprietate privată, ci dimpotrivă au devenit umane. Ca scena aceasta să se întâmple, este nevoie ca simțurile să devină în practică teoreticieni. Altfel spus, „suprimarea proprietăţii private înseamnă, prin urmare, emanciparea totală a tuturor simţurilor şi însuşirilor omeneşti.”
Scena ultimă este scena în care ni se dezvăluie secretul suprimării banilor. Ei vor dispărea în mișcarea actuală a comunismului, în care „comunismul afirmă pozitivul ca negare a negaţiei; de aceea el este — pentru apropiata etapă de dezvoltare istorică — momentul real, necesar al emancipării şi recîştigării omului. Comunismul este forma necesară şi principiul dinamic al viitorului apropiat.”
Cum ne ajută astăzi poziția în care Marx ne-a pus, și anume că ne-a dezvăluit secretul banilor? Cum sunt ei legați de băncile europene? După 1989, Derrida ne-a atras atenția asupra teatralității lui Marx, când ne dezvăluia că spectrul comunismului încă bântuie vechea Europă: „Obsesia care bântuie ar marca însăşi existenţa Europei. Ea ar deschide spaţiul şi ar institui raportul faţă de sine a ceea ce numim astfel, cel puţin din Evul Mediu: Europa. Experienţa spectrului, iată cum, împreună cu Engels, Marx va fi gândit şi el, va fi descris sau diagnosticat o anumită dramaturgie a Europei moderne, mai exact pe aceea a marilor ei proiecte de unificare. Ar trebui chiar să afirmăm că el a reprezentat-o sau a pus-o în scenă. Din umbra unei memorii filiale, Shakespeare va fi inspirat adeseori această teatralizare marxiană.” (Derrida 1999: 22)
Cu alte cuvinte, comunismul, adică forma dinamică a viitorului apropiat este încă prezent în dramaturgia noii Europe. Nu poți avea unitate europeană fără posibilitatea ca proprietatea privată să fie suprimată pe final, atunci când simțurile umane se vor umaniza. Până la acel moment final, înaintăm în stagii, în forme de evoluție dialectice, care aproximează sfârșitul unei istorii a banilor. Dacă pasiunile umane se constituie prin bani, ele au nevoie de alte scene, pe lângă cele comuniste, în care trebuie să apară. Teatrele par a nu fi de ajuns astăzi, sau mai bine spus, băncile au devenit scenele noi în care banii trebuie să se materializeze și să dispară în același timp. Băncile sunt instituții teatrale unde ai nevoie de câteva replici pentru a face ceva cu banii tăi. Și deși crezi că banii există doar în contul tău bancar online, adu-ți aminte că banii acolo se pot împotmoli, nu sunt trimiși cum trebuie, se învârt în glitch-uri. Când banii par că sunt de neatins în online, trebuie din nou să te întorci la scenă bancară: cui spui replici în fața unor funcționari, fie la telefon sau în banca reală, cum trebuie să vorbești despre tine ca și cum exiști în acte, în date, care să te certifice ca fiind cu adevărat real. Cu cât devii mai european, cu atât pare că devii mai conectat la o scenă bancară, din care care, așa cum ne sugerează și Derrida mai sus, s-a născut și unificarea lumii în care trăiești.
Altfel spus, fără teatru nu au ai bani. Fără teatru, și mai ales fără teatralitatea băncilor, nu ai o scenă care să facă posibili banii. Dar fără scena unde se materializeză banii, nu ai nici posibilitatea ca ei să devină în timp neimportanți, bani gheață. Teatrul pare o condiție de bază pentru ca emanciparea umană să apară. Fără scenă, fără obiectivarea omului în bani, nici simțurile umane nu au capacitatea de a se întrupa.
Din nou, lumea teatrului e lumea posibilității apariției banilor gheață. Pe scenă, banii sunt cei pe care îi cauți, și cumva cei care îți spun că ei reprezintă secretului lumii tale. Si totuși, odată pornit mecanismul economiei capitaliste, el vine cu o lume în care cei săraci vor sărăci, și da, sigur, se vor răzvrăti. Iată ce ne spune Timon din Atena, vorbind cu aurul: „Tu, care, / în mii de limbi, desfereci mii de tâlcuri! / Tu, marea piatră de-ncercare! Iată / Că omul, robul tău, se răzvrătește; / Ci tu, prin marea ta virtute, fă / Ca fiarele, în haosul acesta, / Să stăpânească lumea!”
Ce rămâne după bani
Marx și marxismul au înțeles legătura specială între credit, timpul necesar pentru realizarea profitului și capitalism, și au creat o teorie economică care să iasă din jocul economic capitalist. În Critica programului de la Gotha, Marx vroia să plătească muncitorii cu tokenuri valorice („chitanțe” în traducerea românească a textului), care presupunea încă un raport de schimb între munca prestată și o recompensă valorică. Spre deosebire de scenele anterioare din Manuscrise, Critica programului ne arată câteva din fazele reale ale emancipării. În primul pas inițial al socialismului, există încă valoare în sistem metric capitalist. Dar pasul al doilea ne arată unde trebuie să mergem. Valoarea, în societatea comunistă, nu mai e un efect al recompensei valorice individuale, cât o calitate a unui act aflat în slujba unei vieți mai umane, care să se desprindă de blestemul banului. În al doilea pas, o societate în care munca vine de la fiecare după capacități va duce în final la o distribuție a resurselor după nevoi.
În povestea banilor, ce face Marx este să introducă ideea de nevoi, de la cele pentru o locuință până la cele culturale, care trebuie să schimbe mecanismul capitalist al realizării de profit. De asta, teza lui principală în Capitalul, vol. 1, este că furtul de valoare pe care îl face capitalistul este din timpul pe care muncitorul îl petrece muncind. Extragerea de plus-valoare se face din diferența din timpul pe care muncitorul trebuie să muncească pentru salariu și cel în care muncește în plus, pentru profitul capitalistului. Eliminarea furtului capitalist se produce însă numai cu o schimbare totală a modului în care banii și profitul sunt valorizați. Timpul rămâne din nou secretul banilor și al capitalismului, iar banii și băncile vor deveni inutile odată ce munca va fi îndreptată către nevoi și nu către crearea de profit.
Ce legătură este între Capital și banii gheață? În momentul în care migranții economici sunt păcăliți, munca lor nu este plătită, sunt exploatați în niște condiții nespecificate de contracte (care în multe cazuri sunt unele fictive) iar recunoașterea muncii lor este inexistentă, ei știu foarte bine că o discuție cu cel pentru care au muncit nu are sens, doar sub forma unui eufemism pentru o răzbunare violentă. Dar și această situație este o poveste veche: „Plecai, mândro, într-o vară / Cu suman rupt în spinare / Să muncesc la ăl bogat / Mai bine n-aș fi plecat! / Anu-ntreg am tot muncit / Și nimic n-am dobândit. / Și bogatul ăla rău / Mi-a luat și sumanul meu. / Nu l-oi prinde eu acum / C-am să-i spun o vorbă-n drum / Și-am să-l iau, să-l dăscălesc, / Să-i spun, vere, ce gândesc.” (O comoară 1976: 9) Fiind în incapacitatea de a păstra banii care au fost muncă și au devenit profit, acei bani la care nu mai ai acces, ieșirea cea mai la îndemână este renunțarea la acești bani care mereu vor fi înstrăinați și se vor risipi printre degete. Banii gheață sunt un moment în care simțurile lor cer să se umanizeze și să supraviețuiască într-o lume în care sunt condamnați la a exista pentru profit. Momentul ne arată trecerea spre o lume în care banii nu mai au sens și devin o gheață care se evaporă, topind în mișcarea ei mecanismele lumii capitaliste.
Dar totuși, evaporarea banilor?
Anii 1960 au reprezentat în statele socialiste o nouă etapă de proiectare a viitorului comunist, după Congresul XXII al P.C.U.S., care decreta trecerea la o nouă etapă, odată cu dezvoltarea tehnico-științifică și o perspectivă cosmică, de cucerire a spațiului pe principii leniniste (teza progresului tehnic nelimitat: fără tehnica cea mai modernă și fără noi descoperiri științifice nu se poate construi comunismul). Această dezvoltare multilaterală a bazei tehnico-materiale urma să ducă la o transformare radicală a relațiilor sociale, a condițiilor de muncă și în definitiv, la o societate a viitorului în care munca nu va mai fi un mijloc de existență ci o simplă activitate socială de sporire neîntreruptă a bogățiilor materiale și culturale ale societății, odată cu o creștere a veniturilor și a puterii de cumpărare dar și reducerea zilei de muncă, care ar fi devenit mult mai bine retribuită. În acest proces, rămânea valabil principiul cointeresării materiale atâta timp cât belșugul bunurilor materiale nu a fost deja creat iar munca nu a devenit o necesitate înțeleasă. Cointeresarea materială combina stimulenții materiali cu stimulenții morali pentru creșterea producției și productivității muncii, satisfacerea nevoilor făcându-se în continuare prin retribuirea după muncă. Trecerea de la repartiția după muncă la repartiția după nevoi urma să aibă loc doar în această fază superioară a societății cu o bază tehnico-materială și forțe de producție mult mai dezvoltate. O etapă intermediară era creșterea fondurilor sociale de consum, repartizate gratuit, independent de cantitatea și calitatea muncii, între toți membrii societății, trecerea tot mai mult la satisfacerea nevoilor personale prin aceste fonduri: asistență medicală și învățământ complet gratuite, folosirea gratuită a locuințelor, trecerea la alimentația publică gratuită (vezi Gheorghiu-Dej 1962: 175-226). Desigur, această societate a viitorului în care banii se evaporau nu s-a concretizat în Uniunea Sovietică sau în statele din Estul Europei.
Capitalismul bazat pe producție, specific secolului XIX, punea accentul pe inovație și respingerea tradiției, într-o tendință modernă autodistructivă, având specificul invizibilizării obiectului. Așa cum nota Marx „tot ceea ce este solid se topește în aer”. Banii se transformă în capital, banii se transformă în exploatarea muncii salariate, banii devin bogăția celor 1%. Cum se vor topi ei în aer? Capitalismul ultimilor 30 de ani (sau ceea ce putem considera contemporaneitate) își schimbă perspectiva, accentul cade pe consum și pe obiecte, dar urmând aceeași obsesie modernă pentru nou, inovație, respingerea trecutului dar mai ales respingerea oricăror forme de atașament emoțional de acest trecut, care s-ar manifesta prin obiectele vechi cu care am interacționat deja, spații în care am fost, joburi pe care le-am avut sau forme de entertainment pe care le știm deja. Deși pare o perspectivă complet diferită, aceste obiecte noi, asemeni unor false jetoane de gheață, se topesc în aer așa cum s-au mai topit și în trecut.
Futuriștii tuturor epocilor, începând cu începutul secolului XX, fie din Est sau Vest, au exprimat nevrotic descompunerea sau topirea culturii clasei mijlocii de care aparțineau. Cu pretenții revoluționare, creionând o artă radicală și rapidă a viitorului, ruptă de un trecut deja uitat, reușeau să transmită de fapt doar tendințe individualiste mic-burgheze în timp ce banii erau feminizați și ridiculizați ca o rămășiță a epocilor lipsite de virilitate, așa cum face teoreticianul ego-futurismului rus, Vadim Shershenevich: „Orice fel de stilizare este inutilă și dăunătoare, deoarece stilizatorul sapă ca un șobolan, cu capul în gunoiul secolelor trecute și apucă cu mâinile banii și inimile femeilor frumoase, dar proaste. Aflați cum să ne înțelegeți moto-cuvintele.” (Două cuvinte finale în Lewton 1988: 156)
Noul, ca o negare a trecutului și o masculinizare financiară, ca o mașină scumpă în viteză, o cripto-monedă piramidală sau ca o altă reinventare pe baze (aparent) complet diferite de ce exista anterior, nu mai are susținere acum, poate doar pentru cei mai naivi dintre noi. In schimb, imaginarul estic al anticipației vremurilor ce vor veni este puternic influențat de blockbusterele americane ale anilor 1980, încă de atunci: seriile Planetei Maimuțelor, Războiul Stelelor sau Blade Runner, pentru a da doar câteva exemple. Un sfârșit al unei lumi decrepite, cu personajele principale mișunând în gunoaiele imperiului, acolo unde învingătorii se confruntă cu o rezistență venită tocmai din favelele noilor capitale globale. Privite cu detașare și savurate cu cea mai mare plăcere atunci în Est, doar ca niște simple fabule ale crizei finale a capitalismului american, acele filme populare au devenit în mod tragic, povestea fostului lagăr socialist și o anticipare a istoriei ultimilor 40 de ani, ca un preambul al acțiunii de pe ecran, o scurtă introducere în atmosferă. Evaporarea banilor, o amintire din Est, este poate cea mai plastică expresie a anticipării negării negației.
Cum se poate trece azi la o lume în care banii nu mai au sens și de ce nu, se topesc ca banii de gheață într-un motel din anii ‘90 în Germania? Criza pandemiei ne-a arătat că atunci când viața și nevoile unor grupuri de oameni devin mai importante decât interesul individual, timpul își pierde din valoarea lui capitalistă. Oamenii s-au plâns de faptul că nu mai știau în ce zi trăiesc, psihologii au introdus în manuale dezordinea de stres post-traumatică de pandemie, consumul de mărfuri a scăzut considerabil. Timpul pandemiei, tocmai pentru că a fost unul al disciplinei consumerismului, o disciplină a foamei și biciului, a arătat că e posibil ca banii să își piardă din importanță. Dar munca nu a fost îndreptată către nevoile de hrană și locuințe ale oamenilor, ci dimpotrivă tendințele capitalului pre-pandemic către profit s-au accentuat. Până la urmă, perioadele de conjunctură favorabilă apar des în istoria capitalului, și până la urmă ne rămâne doar nouă, utilizând dialectica, să le înțelegem potențialul și să le punem în scenă teatralitatea, sau cum încheie Shakespeare Timon din Atena: „Fiecare, leac fie-i celuilalt. Hai, bateți tobe!”
Bibliografie
O comoară la îndemâna tuturor: Culegere de texte literare, piese, scenete, proverbe și maxime despre economie, 1976.
Nicolae Bălcescu, Reforma socială la români, 1850.
Fernand Braudel, Timpul lumii, vol.1, editura Meridiane, 1989.
Jacques Derrida, Spectrele lui Marx: starea datoriei, travaliul doliului și noua Internațională, traducere de Bogdan Ghiu, Polirom, 1999.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, “Darea de seamă a delegației Partidului Muncitoresc Romîn la cel de-al XXII-lea Congres al P.C.U.S. prezentată la plenara C.C. al P.M.R. din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961”, în Gheorghiu-Dej, Articole și cuvîntări, Editura Politică, 1962.
Jane Gleeson White, Double Entry: How the Merchants of Venice Created Modern Finance, Norton and Comp., 2013.
Anna Lawton, Russian Futurism through Its Manifestoes, 1912-1928, Cornell University Press, 1988.
Karl Marx, Friedrich Engels, “Critica Programului de la Gotha”, Opere Alese în două Volume, Editura Politică, 1967, 5-37.
William Shakespeare, Timon din Atena, traducere de Dan Duțescu și Leon D. Levițchi, în Opere complete, Volumul 7, Univers, 1988.